L'absente

Inchid ochii si ma gandesc ca uneori e nevoie de o palma ca sa iti dai seama cat esti de norocos. E nevoie sa pierzi, ca sa fii constient de ceea ce ai avut.
Mi-e dor de o zi de iarna. Cand sta sa ninga. Si gerul sa ajunga pana la oase si sa ai nevoie de o imbratisare. Sa o cauti si sa o gasesti :)
Mi-e dor sa cant la pian. Sa ma trezesc dimineata, sa merg la scoala, sa solfegiez doua ore, apoi sa raman sa cant la pian, sa merg pe holul lung de la etajul 1, sa intru, sa ma asez la pian, profesoara sa-mi baaa ritmul pe umar.. sau cu creionul in pian. Si sa cant, sa-mi zica sa muncesc mai mult, sa ajung acasa, sa stau cu Ioana, sa mancam biscuiti si sa bem Cola la 0,33, apoi sa cant la pian, sa vina a doua zi... si tot asa.
Mi-e dor sa n-am nicio grija. Sa ajung acasa seara si sa n-am nimic in minte, nimic care sa ma macine. Mi-e dor sa fiu copil :) Sa ies cu rolele de dimineata pana seara, sa nu stiu ce e aia rautatea sau suferinta.
Mi-e dor de o masa in familie. Sa ajung acasa, sa ma astepte cineva cu mancarea facuta, cu masa pusa.
Mi-e dor de mare. De Sulina.. Mi-e dor sa ma trezesc la 7 dimineata, sa ies din cort, sa sar in mare, sa stam sa lenevim toata ziua in nisip band bere, cola si mancand inghetata, sa dormim in nisip alaturi de caini, sa n-avem unde ne spala...
Mi-e dor de o ploaie prin care sa alerg desculta. As face lucrul acesta cu cea mai mare placere prin Bucuresti, avand in vedere ca de vreo saptamana ploua in fiecare zi torential, insa mi-e teama ca am sa ajung cu cioburi in talpi.
Mi-e dor de o betie (stiu, nu suna placut) in Curtea Berarilor, sa ajungem sa bem sub masa, mi-e dor de o seara in Iron City.
Mi-e dor sa iti povestesc cate in luna si in stele si tu sa zici "Lasa Ana, tot raul spre bine".
Nici nu stiu daca imi mai este dor de generala.. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. La fel si oamenii. Suntem toti schimbatori ca vantul. Nici dezradacinati nu putem fi. Mereu ne cautam si.. de cele mai multe ori.. ne gasim locul acolo unde ne poarta vantul.. adica viata. Ne acomodam, ne mintim pe noi insine, zicand ca ne e bine, ne uitam trecutul, uitam sa iubim, uitam de oamenii care se gandesc la noi, sau pretindem ca uitam de ei, ne imbatam cu apa rece. Apoi ne trezim intr-o dimineata si ne dam seama ca suntem singuri si ca toate astea... din cauza timpului.. care omoara tot in noi.
Sunt curioasa de un lucru. Cum o fi sa vezi ca omul pe care il iubesti, sau l-ai iubit iti este total strain? Cred ca este incredibil de dureros... sa nu mai recunosti persoana pe care ai iubit-o.
Cum o fi oare sa te vad de cateva ori pe an? Cum o fi sa incerc sa dau de tine.. si sa nu te gasesc? Sa imi fie dor si sa trebuiasca sa imi inabus acest sentiment? Cum o fi sa vorbesc cu tine si sa-mi dau seama ca pentru noi nu mai e nicio sansa? NU STIU... SI NICI N-AS VREA SA AFLU...